Poezii de întâlniri precoce. Un anotimp în Berceni: Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Ion Caraion

Radu Luca scrie o poezie de stare. Dar tot acest catharsis necesită jerftă. Scuip sâmburii mărului cules din Pomului cunoaşterii, despre care nu vreau să ştiu că este pe cale de dispariţie, ca şi 18 grădina din Paradis ».

Şi « Naşterea de Carte » -în explicaţia autoarei care deschide volumul, este aidoma unei creaţii divine, adică prefacere din punct şi linie în semn grafic, într-un sistem de semnalizare, care depăşea vorbirea şi trecea din adâncurile minţii în abisul cunoaşterii omeneşti, cea mai mare revoluţie posibilă.

Naşterea Cuvântului ca o ţâşnitură de izvor limpede care se revarsă printre stânci până-n valea de lacrimi unde locuiesc oamenii. Cuvântul de la Început care « era la Dumnezeu », Dumnezeu fiind Cuvântul, de la naştere şi până la Cuvântul din Urmă care tot spre Dumnezeu se poezii de întâlniri precoce.

Între aceste repere primordiale, omul, sfâşiat pe crucea de carne, îşi dă proba propriei mărturisiri de credinţă în fiecare clipă a existenţei.

De unde putea porni Cuvântul decât de la Bunavestire? Câţi au fost acei care l-au binevestit, împăraţi, regi şi proroci, apostoli şi ucenici, preoţi ai Legii, leviţi şi simpli credincioşi practicanţi care respectau Decalogul şi principalele Prescripţii din Deuteronom şi Levitic?

Cartea Melaniei Cuc este o spovedanie, aşa cum mărturiseşte. Dar de la ideile preexistente în minte până la materializarea lor, în procesul creaţiei, 14 prelucrate şi trecute prin filtrul sensibilităţii autoarei, cuvintele au îmbrăcat hainele specifice unei opere literare.

A existat un timp de germinare, apoi un timp de încolţire, altul de creştere, unul de înflorire şi cel din urmă de rodire, de maturizare. Astfel, s-a ajuns la timpul culesului-înţelesului.

poezii de întâlniri precoce

Fructul s-a dovedit mustos şi ispititor, dulce şi hrănitor, aşa că unii au dat fuga să-l culeagă. Dar parabola cu crengile care se înălţau tot mai sus, astfel ca furii să nu ajungă, s-a dovedit adevărată. Dar, la vreme potrivită, pomul creaţiei şi-a aplecat smerit crengile pentru ca trecătorii să poată gusta şi să simtă aroma fructelor coapte. Cu o condiţie însă : trebuie să fie de bună credinţă.

Melania Cuc s-a dovedit o agricultoare destul de râvnică. Ea a trudit în propriul ogor pentru ca buruienile să nu năpădească şi să strice culturile. Când i s-a părut că totul e gata, şi-a poftit prietenii la ospăţ.

Intalniri vindecătoare

Ospăţul cuvintelor, cel mai săţios dintre toate. Nu am scris despre mine ca individ; am scris doar despre cei mulţi, descendenţi ce vin într-un plan perfect peste cei ce i-au precedat în nemurire. Ei au vorbit, mi-au şoptit… întorşi prin spaţiu şi timp, făcându-mi conjunctura astrală în rădăcini.

Aşa că, nu sunt foarte sigură dacă eu am scris cartea asta sau ea m-a scris pe mine, alegându-mă dintre cei mulţi anume ca să preiau şi să duc mesajul din vechime ». De la particular la general, acesta este sensul spiralei care se îndreaptă spre ceruri, la Melania Cuc. De la parte la întreg şi de la individ — ca şi caz particular, la societate, în general, în chip emblematic.

Autoarea mai spune că nu i-a fost deloc uşor, că a trebuit să efectueze operaţii pe viu, să atingă chiar, punctul nevralgic al propriului sistem biologic în comuniune directă cu sistemul cosmic, cu rotirea aştrilor, « aşa cum în geneză se alege din haos nucleul », spune ea. Mărturisesc cu mâinile aşezate în genunchi, că mi-am propus, la reproşurile unora dintre cititori, să-mi concentrez poezii de întâlniri precoce asupra unei lucrări, în cât mai puţine rânduri.

Dar, deîndată ce deschid uşa unei cărţi şi păşesc cu evlavie-n ea, textul mă fură, mă asupreşte, mă goneşte din urmă, obligându-mă să mă supun. Astfel că, mă las în voia lecturii şi nu fac decât să consemnez ceea ce simt. La fel s-a întâmplat şi de astă dată. În faţa unei istorii de o asemenea factură, trebuie să pleci fruntea şi să te laşi binecuvântat de cuvinte, din teama, parcă superstiţioasă de a nu pierde ceva extrem de preţios, pe care nu l-ai mai putea găsi niciodată.

Aceasta este impresia asupra scrierilor Melaniei Cuc, fie că sunt în versuri, eseistică, 15 publicistică sau epice. Să lăsăm, aşadar, inefabilul să vorbească. Intri-n povestea Melaniei Cuc, după ce, în prealabil, ţi-ai şters sandalele de praf şi ţi-ai spălat îndelung mâinile.

De ce? Pentru a nu speria spiritele ascunse, atunci când atingi cu buricele degetelor filele pe care se aştern mărunt, furnicile cuvintelor. Şi ca să nu calci cumva în picioare vreo sintagmă, vreo metaforă, vreo altă figură de stil aşezată cu grijă ca un desen filigranat în covor, care închipuie o poveste.

Gheorghi Gospodinov, Înainte să inventez căderea Casa de Editură Max Blecher, traducere din bulgară de Lora Nenkovska și Claudiu Komartin Deși nu pot pretinde că aș fi vreo autoritate în ceea ce privește poezia contemporană scrisă în Bulgaria, am avut mai multe ocazii în ultimii zece ani, de celibate dating am fost invitat prima oară în casa vecinului meu de la sud, să intru în contact cu discursuri și personalități poetice de primă mână și mi-am dorit să poezii de întâlniri precoce ajunge să alcătuiesc o hartă cât de cât lizibilă a peisajului proxim. Astfel, știu că nu greșesc dacă spun că Gheorghi Gospodinov este cel mai stimat scriitor bulgar de azi și că a avut în vremurile recente o influență majoră în literatura țării sale, comparabilă probabil doar cu cea exercitată la noi, dintre optzeciști, de Mircea Cărtărescu, iar dintre nouăzeciști, de Cristian Popescu și, poate, până nu demult de către Ioan Es. Prin volumele sale de poezie, prinse acum într-o antologie solidă și concentrată în românește, apoi prin romanele pe care le-a publicat, cunoscute pe plan mondial, Gospodinov a avut un aport remarcabil la emanciparea literaturii bulgare, intrate odată cu poeți ca el, Ani Ilkov, Vladimir Levcev, Kristin Dimitrova, Mirela Ivanova sau Ivan Hristov, într-o nouă vârstă. Cititorul român are în față acum o mostră convingătoare a postmodernismului bulgăresc de vârf — poezie confesivă, biografistă, tranzitivă, în care se regăsesc însă și lucruri care fac apel la modalități lirice ce țin de o sensibilitate anume, tipică, din câte îmi pot da seama, unei tradiții literare bulgărești destul de diferite de a noastră. Cu traducerea poeziei lui Gheorghi Gospodinov, seria începută cu sprijinul Traduki acum trei ani când Casa de Editură Max Blecher a publicat Bdin, urmat de Poeme americane a lui Ivan Hristov începe să prindă contur — ne dorim ca ea să continue în viitorul apropiat cu traducerea uneia dintre cele mai puternice poete din Bulgaria, Nadejda Radulova, pentru a înțelege cât mai mult din literatura vecină și pentru a vedea în ce măsură ne asemănăm — și mai cu seamă unde ne despărțim.

Punctul de plecare despre care Melania Cuc vorbeşte este Scrisoarea lui Marquez expediată Planetei mărturisesc că nu mi-ar fi trecut nicicînd prin minte aşa cevape care autoarea a trimis-o Maestrului.

Un Maestru virtual, cineva cu care poţi să te sfătuieşti, chiar în crucea nopţii, fără ca să i se pară bizar. Nici nu are importanţă dacă Maestrul este un personaj fictiv, un pretext pentru confesiuni sau e un prieten de departe.

Poezia și muzica psaltică își dau întâlnire în Aula BCU Iași

De fapt, toată întâmplarea are drept fundament o problemă a filozofiei pe care, mii de maeştri şi discipoli s-au trudit s-o rezolve şi nu au ajuns la nici un rezultat, deşi au avut păreri, fiecare : e vorba de existenţa morţii. Moartea era mult mai altminteri decât îmi impusesem să o văd eu, filtrând-o prin năframa de protecţie cu care-mi legasem ochii.

Maestrul a dat tonul. Câţi scriitori se pot lăuda cu această performanţă? Este ca atunci când un actor genial intră perfect în pielea personajului şi-i trăieşte viaţa, astfel încât, aproape nu mai ştie cine este.

poezii de întâlniri precoce

Personajul devorează actorul şi chiar autorul, iar în această ipostază, se poate spune că opera îşi confiscă autorul. Proza Melaniei Cuc este în întregimea ei, o epifanie. O revelaţie scrisă sub dicteu. Cu acurateţea detaliului, autoarea descrie situaţii şi întâmplări pe care ea « le vede » aievea. Şi aici, subliniem încă o dată capacitatea scriitoarei de a fuziona realul cu imaginarul, ca-n starea de semi-trezie.

Să azvârlim tot ce avem cenușiu în noi.

O carte din scrisori. De asemenea, mirosurile au un rol special în trăirile poetei. Şi din acestea ea poate ridica un turn din cuvinte mai mult sau mai puţin parfumate.

Procopovici Anni-Lorei Mainka are un acut simţ poetic, ea foloseşte cuvinte cu o muzicalitate aparte, astfel încât cea mai prozaică descriere devine un soi de eufonie foarte plăcută, metaforizarea este şi ea prezentă la fiecare pas, poezia subzistă din aceste alcătuiri iluzorii de culori, arome şi obiecte aproape muzicale.

Poemele metaforico-narative ale autoarei de faţă au acea încărcătură emoţională şi acea expresivitate în stare să te poarte prin ţinuturile realismului-magic atât de gustat de cititori, poezia simplităţii, poezia sufletului uman, poezia misterului. Despre măsuri. Puţine chipuri, puţini oameni locuiesc poemele. Doar câteva schiţe fugare, în timp ce trăirile proprii acaparează spaţiul târziu dintre sine şi sine, pe culoarele nopţii. Deşi autoarea a dorit să scrie poeme impersonale, atemporale şi aspaţiale, creându-şi un spaţiu propriu de desfăşurare a lirismului debordant, un fel de noland — ţara nimănui — căreia i-a dat un nume: burgundia - în toate aceste poeme ea şi-a pus amprenta personală şi o regăsim, mereu realcătuindu-se, din mici fragmente color şi plăcut mirositoare, reuşind să-şi zugrăvească un autoportret destul de fidel.

Şi ce este altceva poezia decât forţă de sugestie şi schiţă a inefabilului? În loc de personaje, autoarea se foloseşte de stări. Iar uneori poemele sunt dedicate unor persoane nominalizate. Micile tablete lirice ale Annei-Lorei Mainka seamănă cu nişte micro eseuri ori micro reportaje, pline de imagini frumoase, metafore, sintagme reprezentative, o lume redusă la scară, cuprinzând în ea de toate: stări, oameni, lucruri, cer, ţărână şi fenomene.

Dar ea mai subliniază faptul că nu lucrurile, poezii de întâlniri precoce banii ori alte averi aduc linişte şi bunăstare oamenilor, ci pur şi simplu traiul simplu şi adevărat al omului împăcat cu sine şi cu semenii.

Un anotimp în Berceni: martie

De fapt, doar căutând în simplitatea lucrurilor poţi găsi esenţa lor adevărată. Şi dincolo de toate acestea, filozofia omului simplu care acceptă naşterea şi moartea ca pe lucrurile cele mai fireşti cu putinţă, legate una de cealaltă indisolubil. Se poate spune despre Anni-Lorei că este o poetă a lucrurilor mărunte devenite semnificative şi un observator fin al realităţii. Lirica sa este stenică, senină, limpede, ideile sunt clare şi bine formulate, modalităţile de expresie bine alese, folosite cu iscusinţă.

O lume dispărută — o lume reînviată sub pana poetei — în pagina lucioasă a albumului ai spune că e album de familie!

poezii de întâlniri precoce

O Burgundie fascinantă, încântătoare, care te primeşte în braţele sale şi poezii de întâlniri precoce cocoloşeşte la piept, o Burgundie vetustă mustind de amintiri, de fotografii şi de lucruri inutile păstrate în lacra sufletească.

Un poem despre oameni dăruit oamenilor. Scris într-un stil inimitabil, de o poetă care şi-a câştigat dreptul la un loc pe firmamentul Poeziei actuale de aici şi de pretutindeni: Anni-Lorei Mainka. Destul de rarissimi sunt poeţii care mai scriu astăzi în vers clasic, păstrând nostalgia muzicalităţii şi a cadenţei care dau atâta farmec poeziei.

De ce rămân fideli acestei forme de manifestare a expresiei poetice, e lesne de înţeles pentru mine, dar mai greu de acceptat pentru aceia care au coborât poezia în piaţă, în gang, pe zidurile mâzgălite-n grafitti, ori chiar în şanţ. A-i păstra demnitatea şi locul Poesiei în panoplia Literaturii române, ca gen distinct de epic, este cu adevărat o dovadă de măiestrie artistică.

Şi a căuta forma perfectă care să exprime adevărata trăire face parte din laboratorul intim al poetului care doreşte ca poezia să aducă acea eufonie inconfundabilă, creatoare de stări benefice psihicului uman. Nu zornăiturile şi plescăiturile ori alte scuzaţi! Poate că am fost prea dură, însă-mi menţin părerile. Haideţi să-i redăm Poesiei, Acestei Regine în zdrenţe, locul pe care-l merită, pe care l-a avut de-a lungul mileniilor, încă de pe când era scrijelată cu pietre ascuţite, pe zidul peşterilor.

Pentru că omul, chiar cel primitiv, a dorit dintotdeauna să-şi exprime sentimentele şi a găsit căi şi modalităţi de a o face în chip frumos şi constructiv. Teme vechi de când lumea, trecute prin filtrul sensibilităţii poetice, transpuse în vers sensibil şi armonios, reînvie o lume în care stăpâni absoluţi erau frumosul, adevărul şi binele.

Începând cu evocarea oraşului natal, curgerea vremii, feţele vremurilor mereu schimbătoaremeandrele dorului, iubirea, tristeţea, nostalgia, dimensiunea spirituală, rugăciunea, meditaţiile despre lume, toate sunt adunate în lacra sufletească, puse-n retortele inimii până se aşază şi se limpezesc şi redate sub chipul fericit al versului.

Caut site-ul de dating poetul poate da măreţie lucrului mărunt, amănuntului cotidian, pentru că a pus în el o sămânţă sufletească. Ea va încolţi, va creşte lăsar, va îmboboci, înfrunzi şi va înflori în chip tainic pentru a înmiresma atmosfera. A-i căuta lui Ion Vanghele corespondent în literatură ar fi o întreprindere temerară, pentru că el şi-a găsit propriul filon din careşi extrage aurul versului.

Licornul, acest animal fabulos purtând ca semn distinctiv un corn între ochi, a trezit dintotdeauna fantezia şi inspiraţia poeţilor. Singuratic şi misterios, puternic şi vulnerabil în acelaşi timp, lui i-au fost dedicate pagini întregi, ba chiar pictorii l-au zugrăvit, aşa cum îl vedeau ei cu ochii minţii. Dar nimeni nu s-a gândit până acum că şi licornul are visele lui tainice.

Ce ar putea visa, ori la cine ar putea visa un licorn? Desigur, la o licornă… Iată că ele se asemuiesc cu cele ale noastre.

Şi el are tristeţi mai ales tristeţi, fiindcă e un animal poezii de întâlniri precoce inspiră tristeţe. Întâlnim aici, aşa cum am amintit, plopi, cu sau fără soţ, amurguri vii ori violet?

De fapt, tonul elegiac este prezent peste tot în lirica acestui poet şi lipseşte cu desăvârşire spiritual ludic. Uneori, viziunile poetice devin de-a dreptul ameninţătoare. E vorba mai degrabă de un univers interior, prin care poetul se plimbă nestingherit şi arareori iese din el. Se zice că iubirea trebuie să fie îndrăzneaţă, să ceară, să pretindă sentimente aidoma, în război şi în dragoste totul este permis, cuminţenia nu e deloc căutată, devine monotonă.

Ea umblă adeseori desculţă, beată pe străzi, nu-i pasă că e văzută, nu ţine cont de convenienţe. Şi totuşi, în poezia lui Ion Vanghele ea se face simţită discret, se insinuează printre rânduri şi-şi dezvăluie nurii, chiar dacă sub lumina poezii de întâlniri precoce a lunii, aşa cum e şi firesc. Şi cui nu i se face dor de suspinul ei pe care doar persoana iubită-l aude? Amintirea iubirii, disperarea singurătăţii, neîncrederea, obseala şi abandonul par să pună stăpânire pe inima, trupul şi mintea poetului, astfel că totul se înceţoşează, devine abur şi fum.

Închipuirea şi puterea de materializare a cuvintelor sunt un mister pe care nu-l pot dezlega oamenii. În cele din urmă cerul sufletesc se înseninează şi poetul recunoaşte că doar iubirea e cea care ne ţine. Nici nu se putea altfel. Este o trăsătură proprie şi, în virtutea acesteia, poetul îşi manifestă lirismul.

poezii de întâlniri precoce

Ion Vanghele, un poet ajuns la deplinătatea maturităţii artistice, o voce lirică inconfundabilă, care şi-a asumat un drum nebătătorit, chiar dacă, nu pe gustul celor care preferă să epateze printr-un limbaj trivial şi şocant. Şi acest volum este o mărturie certă că demersul său liric este motivat de talent şi de muncă asiduă pentru împlinirea vocaţiei sale.

Strămoşii îşi aşterneau gândurile pe zidurile peşterilor, scrijelate cu pietre ascuţite, încă dinainte de inventarea scrisului şi când limbajul se reducea la un pumnişor de cuvinte, mai mult mormăieli şi ţipete de glorie, atunci când vânătoarea sau răpunerea duşmanului era încununată de succes. Suportul material a fost şi el diferit, odată cu trecerea veacurilor: scoarţă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi. Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori.

Ei au fost scribi la curtea împăraţilor, cronicari, publicişti, memorialişti.

Unii, scrupuloşi, îşi ţin un jurnal întreaga viaţă. Alte jurnale intră în componenţa memorialisticii prin datele istorice cu caracter general, pe care le furnizează.

Ele sunt fresce ale unei societăţi date, care se întind pe un timp limitat, ajungând în prezentul continuu al scriitorului respectiv.

Toate drepturile sunt rezervate autorului.

Sunt celebre jurnalele memorialistice ale lui Malraux, Maurois, Dostoievski, Tolstoi ş. Jurnalul intim, epic sau liric a întrunit sufragii şi chiar a fost căutat şi gustat de multe categorii de cititori. E şi aceasta o luptă împotriva uitării, o încercare disperată de a opri Timpul din scurgerea lui inexorabilă. Pretexte ideale pentru ilustrarea unor stări lirice ori conceptuale.

Casin Popescu şi din — la Zeitschrift der germanisten Rumaeniens, Univ. A fost nevoie de aceste sumare date curriculare pentru cei care nu o cunosc. Anni-Lorei Mainka s-a impus în tot ce a scris, prin originalitate şi un stil care o face inconfundabilă.

poezii de întâlniri precoce

De fapt, este vorba de o suită generoasă de tablete lirice, poezie de stare şi de conţinut, care-i relevă înclinaţia spre introspecţie, dar şi aplecarea către amănuntul cotidian, care dobândesc în viziunea poetei dimensiuni şi semnificaţii majore.

Suita de amintiri versificate, dintr-un Bucureşti de altădată, şi-a pus amprenta definitiv pe sufletul autoarei şi, precum spiriduşul-copil existent în fiecare dating ajmer noi, îşi scoate căpşorul din când în când şi o trage de mânecă. Leac împotriva uitării. N-avem voie să uităm nimic. Nici aroma frunzelor strivite sub tălpi, în Cişmigiu, nici gustul suav-amărui al bucuriilor şi fericirii trecute, strecurate subtil prin colul clepsidrei, precum bobiţele de nisip.

Nu, nu trebuie să lase urme, dar parcă.

Cezarina Adamescu, Întâlniri în zori de mileniu

Să treci prin lume fără să laşi o urmă luminoasă. Flash-urile acestea în clar-obscur, liricizate, le poţi tezauriza într-o lacră proprie, acolo unde ai aşezat cu evlavie rochia de mireasă, teancurile de scrisori cu plicuri roz sau lila, legate cu fundiţă roşie, fotografii alb-negru şi sepia, bileţele de dragoste, beteala şi voalul din ziua nunţii, fleacuri cuminţi din lada de zestre. E puțin.

Dacă stai să te gândești: numai o lună! Încolo sângele e bun, dospește. Grâul moare în el ca-ntr-un amazon, dar o să ne-mpăcăm. Ce frumusețe!

poezii de întâlniri precoce

Prin culoarul acesta trece în fiecare zi o bătrână cu piciorul sucit ca o fotografie proastă; când te uiți la ea seamănă c-o rochie întoarsă și toată strada are atunci aspectul unui bal. Aș face toată ziua scrisori să le trimit oamenilor; nu-i așa?

O să construiți docuri, fabrici, garaje, să-nvețe pământul cum trebuie să fie frumos, să-nvețe copiii cum trebuie să fie veseli, să afle savanții ce puternici am fost noi și ce mândri. Uite că vorbim de la om la om și să ne uităm unii în ochii altora; nu-i așa că unii murmură? Vreau să dau o raită prin piață Mi-apăreți atât de mulți! Vă admir eu, care n-am admirat pe nimeni niciodată. O, dacă-aș putea să vorbesc într-adevăr Despre toate frumusețile voastre, cât de mult s-ar bucura bătrâna de pe culoar Mai avem atâtea de făcut